Eșecul ca infrastructură

Ancheta PatVal-EU a întrebat direct inventatorii: ce s-a ales de invenția dumneavoastră? Au răspuns 9.216 oameni din șase țări europene, despre brevete cu prioritate între 1993 și 1997. Circa 36% dintre brevetele europene din eșantion nu au ajuns niciodată la o folosință industrială sau comercială. Aproximativ 13% au fost licențiate, iar în jur de 5% au dus la înființarea unei firme noi.

Prima reacție la cifra de 36% e una de risipă. Un articol publicat mai devreme în acest Jurnal numea invenția nevalorificată „o pierdere întreagă”. Merită privită și din celălalt unghi.

Variație și selecție

Orice sistem producător de noutate funcționează în doi timpi: generează multe variante, apoi elimină majoritatea. Evoluția biologică lucrează așa de patru miliarde de ani. Piața lucrează la fel cu firmele. Creația tehnică urmează același tipar.

Numărul mare de variante rămâne condiția obligatorie. O țară cu zece invenții pe an și o rată de valorificare de 90% stă mai prost decât una cu o mie de invenții și o rată de 15%. Aritmetica e simplă, iar intuiția noastră o ratează des, fiindcă judecăm procente și pierdem din vedere numărătorul.

Prețul unui singur succes

Edison a încercat mii de materiale pentru filamentul becului. Fiecare încercare eșuată a redus spațiul de căutare pentru următoarea. Costul acelor mii de eșecuri reprezintă prețul plătit pentru singurul rezultat rămas în uz.

La fel funcționează un portofoliu de brevete dintr-un laborator industrial. Câteva soluții ajung în producție. Restul descriu ce s-a dovedit impracticabil, iar informația aceasta are valoare pentru oricine reia drumul peste zece ani.

Un eșec documentat public valorează mai mult decât unul îngropat într-un sertar. Aici brevetul își arată funcția originară: publicarea soluției, inclusiv a soluțiilor rămase neexploatate.

Distincția de făcut

Argumentul acesta are o limită, iar recunoașterea ei contează. Eșecurile se împart în două familii.

Prima ține de natura lucrului: ideea s-a dovedit greșită, materialul a cedat, piața lipsea. Asemenea eșecuri fac parte din mecanism și merită tratate ca investiție.

A doua ține de infrastructură: soluția funcționa, iar drumul spre piață s-a înfundat într-o titularitate neclară, într-o taxă de protecție prea mare, într-un intermediar lipsă. Acestea rămân pierderi adevărate, fiindcă selecția s-a făcut după alt criteriu decât valoarea tehnică.

Politica publică are instrumente doar pentru a doua familie. Prima cere altceva: destui oameni dispuși să încerce, plus o cultură profesională tratând încercarea nereușită ca pe o etapă obișnuită a meseriei.

Susținem, așadar, o măsură dublă a sănătății unui sistem de inovare: numărul de încercări, alături de rata de valorificare. Un sistem cu puține eșecuri semnalează, cel mai adesea, prea puțin curaj.