Frica de ridicol: bariera nevăzută a creativității

de Ileana Vlad, psiholog clinician și psihoterapeut

În cabinet aud rar pe cineva spunând «mi-e frică să creez». Frica aceasta nu se prezintă aproape niciodată cu numele ei adevărat. Sună altfel: «nu sunt genul creativ», «ideea mea e o prostie», «mai bine tac, să nu mă fac de râs». Trece drept modestie, drept realism, drept bun-simț. În realitate este o barieră — poate cea mai eficientă dintre toate, tocmai pentru că nu o vede nimeni.

Ce este, de fapt, frica de ridicol

Ridicolul este o formă de excludere. Cine este ridicol nu este contrazis, nu este combătut cu argumente — este scos, pur și simplu, din rândul celor luați în serios. De aceea frica de ridicol nu este o frică de critică, ci o frică de a rămâne singur cu ideea ta. Critica se poate discuta; râsul nu se discută.

Privită de aproape, această frică are o funcție: ne ține în interiorul grupului. Nevoia de a aparține este una dintre cele mai vechi nevoi omenești, iar amenințarea excluderii este tratată de mintea noastră cu aceeași seriozitate ca un pericol fizic. Cine își înghite o idee «ca să nu pară absurd» nu face un calcul intelectual — răspunde unei alarme foarte vechi.

Capcana este că orice idee cu adevărat nouă pare, la început, puțin absurdă. Dacă nu ar părea, ar fi gândit-o deja toată lumea. Exact însușirea care face o idee valoroasă — noutatea — este cea care declanșează alarma.

Cum se instalează bariera

Nimeni nu se naște cu frica de a crea. Ea se învață, de obicei devreme și din întâmplări mărunte: un răspuns «greșit» primit cu râsete în clasă, un desen comentat cu ironie, o întrebare întâmpinată cu «ce-ți trece prin cap?». Luate separat, momentele acestea par lipsite de importanță. Împreună, ele așază o regulă nescrisă: înainte să spui ceva, verifică dacă nu cumva te face ridicol.

Cu timpul, regula nu mai are nevoie de ceilalți. Judecătorul devine interior: ideea este respinsă înainte de a fi rostită, uneori înainte de a fi gândită până la capăt. La maturitate, bariera nici nu se mai simte ca frică — se simte ca «realism»: știu eu că nu merge, nu are rost, s-a mai încercat. Râsul celorlalți nu mai e nici măcar necesar; îl anticipăm atât de bine încât nu îi mai dăm ocazia să existe.

Ce slăbește bariera

Bariera aceasta nu se dărâmă prin voință, ci se subțiază prin exercițiu — iar exercițiul este la îndemâna oricui.

Primul pas este să o numim. «Mi-e teamă că ideea asta va părea ridicolă» este o propoziție mult mai sănătoasă decât «ideea asta e o prostie». Prima descrie o emoție, și emoțiile pot fi traversate; a doua pronunță un verdict, și verdictele închid discuția.

Al doilea pas ține de primele trei secunde. Distanța dintre a avea o idee și a o rosti se joacă, de regulă, în aceste secunde; dacă judecătorul interior apucă să vorbească primul, momentul trece. Cine își face un obicei din a spune ideea repede, imperfect, «în lucru», descoperă de cele mai multe ori că ceilalți primesc ideile nefinisate mai bine decât se temea.

Al treilea pas se face de la celălalt capăt al mesei și este, poate, cel mai important: felul în care primim ideile altora. «Spune-mi mai mult» — trei cuvinte care țin o idee în viață exact în secundele în care este cea mai fragilă. Un grup în care ideile sunt întâmpinate așa produce, în timp, mai mult decât unul care premiază replica spirituală.

Iar acolo unde frica de ridicol nu vine din obișnuință, ci din răni mai vechi, un articol nu ține locul unui drum personal. Poate fi, cel mult, începutul lui.

De ce vorbim despre asta pe site-ul unui ordin al inventatorilor

Pentru că invenția este forma cea mai expusă a creativității. Un inventator nu își spune ideea într-un cerc de prieteni: o depune, o susține, o apără public, uneori ani la rând, adesea împotriva scepticismului general. Istoria tehnicii este plină de soluții care au părut ridicole până în ziua în care au devenit evidente.

O cultură a inventicii nu se construiește doar din laboratoare și brevete. Se construiește și din felul în care răspundem la ideile celorlalți — în școli, în ședințe, la masa din bucătărie. Recunoașterea publică a celor care creează, misiunea acestui ordin, este și ea un răspuns dat fricii de ridicol: le arată celor care gândesc altfel că îndrăzneala nu îi scoate din comunitate, ci îi poate așeza în fruntea ei.