Ordinul Inventatorilor și Inovatorilor Europeni
Întreprinderea mică inovatoare este dezavantajată față de ambele surse clasice de capital. Pentru bancă nu are garanții, fiindcă activul ei principal este un drept de proprietate industrială pe care sistemul bancar nu îl evaluează și nu îl acceptă drept colateral. Pentru fondurile de investiții este prea mică: costul evaluării unei tranzacții e relativ fix, iar sub un anumit prag efortul nu se justifică.
Se formează astfel un gol care nu apare la începutul drumului, unde există programe de sprijin, nici la capătul lui, unde există capital privat, ci exact la mijloc — în etapa în care soluția funcționează, dar încă nu există vânzări.
Brevetul nu se vede în bilanț
Un brevet valid, cu acoperire teritorială relevantă, este un drept exclusiv de exploatare economică. Contabil și bancar rămâne însă un activ necorporal greu de evaluat și practic imposibil de executat într-un mod care să recupereze valoare.
O întreprindere al cărei activ principal e un portofoliu de brevete apare, în analiza de risc, drept o întreprindere fără active. Descrierea e corectă tehnic și greșită economic.
O metodologie națională de evaluare a proprietății industriale în scop de garantare, dublată de un instrument de contragarantare publică pentru creditele în care brevetul intră ca și colateral parțial, ar schimba această citire.
Cofinanțarea pe care solicitantul nu o are
Majoritatea schemelor de sprijin presupun cofinanțare din surse proprii și, frecvent, decontare ulterioară. Ambele sunt rezonabile pentru o întreprindere cu flux de numerar. Pentru una care nu vinde încă, ele transformă finanțarea disponibilă în finanțare inaccesibilă.
Prefinanțarea pentru beneficiarii sub un anumit prag de cifră de afaceri și corelarea cotei de cofinanțare cu dimensiunea întreprinderii, nu doar cu tipul cheltuielii, ar face diferența între un program care arată bine pe hârtie și unul care ajunge la destinatar.
Costul de a cere bani
Pentru o firmă cu trei sau patru angajați, pregătirea unui dosar consumă resursa cea mai rară pe care o are: timpul oamenilor care fac produsul. Efortul administrativ nu scade proporțional cu valoarea proiectului, așa că programele mici sunt, relativ, cele mai scumpe de accesat.
Proceduri forfetare pentru proiectele de valoare redusă, cu justificare pe bază de rezultat și nu pe documente de cheltuială individuale, ar corecta acest dezechilibru.
Etapa pe care nimeni nu o finanțează
Între prototipul funcțional și produsul vandabil există o etapă pe care sistemul de finanțare o tratează ca inexistentă: testarea pe piață, seria zero, certificările, adaptarea la cerințele clienților industriali. Nu e cercetare, deci nu intră în programele de cercetare. Nu e producție, deci nu intră în programele de investiții.
Un instrument dedicat validării comerciale a soluțiilor brevetate, cu cheltuieli eligibile care includ certificarea, seria zero și adaptarea la cerințele primului client industrial, ar acoperi tocmai zona în care se pierd cele mai multe proiecte.
Problema nu este volumul finanțării disponibile pentru inovare, ci arhitectura ei. Instrumentele existente sunt construite fie pentru organizații de cercetare, fie pentru întreprinderi cu istoric comercial.
Întreprinderea mică inovatoare nu este nici una, nici alta. Între cele două categorii se pierde exact tipul de firmă pe care o politică de inovare ar trebui să îl producă.