Ordinul Inventatorilor și Inovatorilor Europeni
România produce invenții. Delegațiile care merg la saloanele internaționale se întorc, an de an, cu medalii, iar o parte dintre soluțiile premiate rezolvă probleme reale de inginerie. Ce se întâmplă mai rar este pasul următor: trecerea invenției din stadiul de soluție validată tehnic în stadiul de produs care se fabrică și se vinde.
Distanța dintre aceste două momente nu este o problemă de creativitate. Este o problemă de infrastructură — juridică, financiară și instituțională. Am identificat patru obstacole care revin constant în activitatea noastră.
Cine deține invenția
Legea nr. 83/2014 a clarificat cadrul în care se stabilește cui aparține o invenție realizată de un salariat. Aplicarea ei rămâne însă neuniformă, mai ales în institutele de cercetare și în universități, unde regulamentele interne sunt uneori mai vechi decât legea sau lipsesc cu totul.
Consecința este previzibilă. Inventatorul care nu știe dacă invenția îi aparține amână depunerea cererii de brevet. Întreprinderea care ar putea licenția soluția evită negocierea, pentru că nu poate stabili cu cine negociază. Ambiguitatea asupra titularului nu blochează invenția — blochează contractul.
Un regulament-cadru privind invențiile de serviciu, pus la dispoziția universităților și a institutelor de cercetare ca model, cu clauze standard despre titularitate, cota inventatorului și procedura internă de notificare, ar elimina cea mai mare parte a acestei ambiguități fără modificări legislative.
Costul protecției, nu costul cercetării
Discuția publică despre finanțarea inovării se concentrează aproape exclusiv pe cercetare. Etapa care rămâne descoperită este cea dintre soluția validată și brevetul cu acoperire utilă comercial.
Un brevet național este accesibil. Extinderea protecției pe piețele unde produsul ar urma să se vândă înseamnă traduceri, reprezentare profesională și taxe de menținere eșalonate pe ani — într-un moment în care invenția nu generează niciun venit. Pentru un inventator individual sau o microîntreprindere, este o cheltuială fără flux de numerar corespondent.
Se produce astfel o selecție adversă: nu supraviețuiesc invențiile cele mai bune, ci acelea ai căror autori își permit protecția. Iar o invenție neprotejată în afara României nu este licențiabilă în afara României.
Ar fi nevoie de un instrument de sprijin dedicat exclusiv costurilor de protecție a proprietății industriale — taxe, traduceri, reprezentare — pentru inventatori persoane fizice și întreprinderi mici, distinct de finanțarea activității de cercetare.
Inventatorul nu este negociator de licențe
Un inginer care a rezolvat o problemă tehnică nu are, în mod firesc, competențele necesare pentru evaluarea comercială a soluției, pentru redactarea unui acord de confidențialitate sau pentru structurarea unei licențe cu redevențe. Nici nu ar trebui să le aibă. Sunt profesii distincte.
Acolo unde transferul tehnologic funcționează, între inventator și piață există un strat profesional intermediar: oficii de transfer tehnologic, consilieri în proprietate industrială, evaluatori de tehnologie. În România stratul acesta există, dar este subdimensionat și concentrat geografic, iar pentru cineva din afara mediului academic nici măcar nu este vizibil.
Un registru public al acestor servicii, organizat pe regiuni și pe domenii tehnice, ar rezolva jumătate din problemă. Cealaltă jumătate ține de formare: inventatorii au nevoie de un modul practic despre evaluarea comercială a soluției și despre negocierea licenței.
Cererea industrială nu întâlnește oferta tehnică
Situația pe care o întâlnim cel mai des nu este aceea a unei invenții respinse de industrie. Este aceea a unei invenții pe care industria nu a văzut-o niciodată.
Nu există un mecanism prin care o întreprindere cu o problemă tehnică să afle că soluția a fost deja brevetată de cineva, la câteva sute de kilometri distanță. Saloanele de inventică îndeplinesc parțial această funcție, dar sunt evenimente punctuale, iar publicul lor e format în principal din inventatori, nu din directori tehnici.
Un mecanism permanent de intermediere, construit pe publicațiile de brevete și organizat pe domenii industriale, cu asociațiile patronale sectoriale implicate în formularea cererii, ar închide acest gol.
Cele patru obstacole au un element comun. Niciunul nu ține de calitatea invențiilor românești și niciunul nu se rezolvă prin finanțarea suplimentară a cercetării. Toate țin de ceea ce se întâmplă după ce soluția tehnică există.
Susținem că politica publică de inovare trebuie să acorde acestei etape aceeași atenție pe care o acordă cercetării. O invenție nevalorificată nu este un succes parțial, ci o pierdere întreagă — a investiției care a produs-o și a valorii pe care ar fi generat-o.