Gândirea care se învață

Competitivitatea unei economii industriale depinde de câți oameni sunt capabili să formuleze o problemă tehnică și să conceapă o soluție originală la ea. Capacitatea aceasta nu e un dar rezervat câtorva. Se formează, se antrenează și, fără antrenament, se atrofiază.

Școala românească formează bine rezolvitori de probleme date. Formează mult mai puțin bine formulatori de probleme noi. Între cele două stă exact diferența dintre un executant tehnic competent și un inventator.

Creativitatea tehnică este o disciplină, nu o atmosferă

Există un corp de metode formalizate pentru generarea sistematică de soluții tehnice: analiza funcțională, metodele de depășire a contradicțiilor tehnice, tehnicile de reformulare a problemei. Se predau, se exersează, produc rezultate măsurabile.

La noi apar punctual, în cursuri opționale din câteva facultăți tehnice, și lipsesc aproape complet din preuniversitar. Un elev poate parcurge doisprezece ani de școală fără să i se ceară vreodată să conceapă ceva ce nu există.

Inventica și bazele creației tehnice ar trebui să existe ca disciplină opțională structurată în liceul tehnologic, cu programă și materiale unitare, și ca disciplină obligatorie în programele de licență din inginerie.

Bariera nu e cognitivă, e psihologică

Principalul obstacol în calea gândirii creative nu e lipsa capacității intelectuale, ci teama de eroare și de expunere. Un elev care a învățat că răspunsul greșit se sancționează va evita sistematic ipoteza neverificată — adică exact operațiunea mentală din care se nasc invențiile.

E o problemă de metodă pedagogică, nu de conținut. Se rezolvă prin formate de lucru în care ipoteza nevalidată este cerută explicit și evaluată ca atare.

Formarea continuă a profesorilor din învățământul tehnic ar avea nevoie de un modul dedicat conducerii proceselor de generare de idei și evaluării producției creative, distinct de evaluarea cunoștințelor.

Școala și industria se întâlnesc rar

Elevul și studentul din învățământul tehnic întâlnesc rar o problemă industrială reală, nerezolvată, formulată de cineva care chiar are nevoie de soluție. Or, asta e singura situație în care creativitatea tehnică se exercită în condiții autentice.

Un mecanism prin care întreprinderile să depună public probleme tehnice deschise, preluabile ca teme de proiect de licee tehnologice și facultăți de inginerie, cu recunoașterea contribuției elevilor în eventualele cereri de brevet, ar lega cele două lumi fără costuri semnificative.

Recunoașterea timpurie orientează

Un tânăr a cărui primă soluție tehnică e premiată public are șanse net mai mari să continue pe acest drum decât unul a cărui soluție rămâne un proiect de sfârșit de semestru. Recunoașterea nu e o recompensă, ci un mecanism de orientare profesională.

Susținerea financiară a participării elevilor și studenților la saloanele de inventică, împreună cu o secțiune de debut evaluată de specialiști, ar transforma un gest simbolic într-un instrument de politică educațională.

Capitalul uman al unei economii inovatoare nu se măsoară în număr de absolvenți de inginerie, ci în număr de absolvenți capabili să conceapă ceva nou.

Distanța dintre cele două cifre este produsul unei alegeri pedagogice. Iar o alegere pedagogică, făcută la scara sistemului, este o decizie de politică publică.