Optimismul, arma celor creativi

de Ileana Vlad, psiholog clinician și psihoterapeut

Ce îl ține pe un om la a zecea încercare, când primele nouă n-au mers? Întrebarea aceasta mi se pare centrală pentru inventică, și răspunsul obișnuit — „e optimist din fire” — nu explică nimic.

5.127

James Dyson a construit, după propria relatare, 5.127 de prototipuri de aspirator ciclonic înainte de cel care a funcționat. Ani de zile. Cifra circulă ca poveste motivațională, și exact acolo se pierde ce e interesant în ea. Nu rezistența e partea remarcabilă. Partea remarcabilă e ce trebuie să crezi ca să construiești al 5.127-lea, după ce ai construit 5.126 care nu au mers.

Optimismul nu e ce credem că e

În limbajul comun, optimismul înseamnă convingerea că lucrurile se vor aranja. În psihologie e ceva mai precis și mai util: un stil explicativ — felul în care îți explici ce ți se întâmplă, mai ales atunci când ceva nu merge.

Diferența se vede cel mai clar în trei dimensiuni. Explicația pesimistă a unui eșec e permanentă („nu mă pricep”), globală („nu mă pricep la nimic de felul ăsta”) și personală („e ceva în mine”). Explicația optimistă e temporară, specifică și legată de ceva ce se poate schimba: „garnitura asta nu ține la presiunea asta”.

Observați ce conține fiecare. A doua explicație conține următorul experiment. Prima nu conține nimic — e un punct, nu o virgulă.

De ce contează în inventică mai mult decât în alte domenii

Există meserii în care reușești de cele mai multe ori. Creația tehnică nu e una dintre ele. Rata de eșec nu e un accident al domeniului, e structura lui: dacă soluția ar fi funcționat din prima, ar fi găsit-o altcineva înaintea ta.

Într-un domeniu unde a greși de nouăzeci și nouă de ori este drumul normal, stilul explicativ nu e o trăsătură de caracter simpatică. E infrastructura pe care stă tot restul. Un inventator cu stil explicativ pesimist nu ajunge la prototipul care merge — nu pentru că e mai puțin inteligent, ci pentru că se oprește mai devreme.

Ce nu este optimism

Nu e negare. Inventatorul care nu poate auzi că prototipul nu funcționează nu e optimist, e blocat — și, de obicei, pierde mai mult timp decât unul pesimist, pentru că repetă aceeași greșeală convins că de data asta o să meargă.

Distincția e simplă și merită ținută minte: optimismul nu se referă la faptul eșecului, ci la cauza lui. Onest până la duritate în privința a ce s-a întâmplat; generos în privința a ce înseamnă. Prototipul nu merge — asta e un fapt. Ce înseamnă e o interpretare, iar interpretarea se alege.

Se poate învăța?

Stilul explicativ e una dintre puținele lucruri din psihologie despre care se poate spune, cu temei, că se modifică prin exercițiu. Exercițiul e mai puțin spectaculos decât ar vrea cărțile de dezvoltare personală: se scrie.

După un eșec, notează în două rânduri explicația care ți-a venit prima. Apoi verific-o în cele trei privințe: e permanentă sau temporară? e globală sau specifică? e despre tine sau despre o piesă anume? Dacă e permanentă, globală și personală, rescrie-o. Nu ca să te consolezi — ca să obții o propoziție din care se poate continua.

Pentru cei din jurul unui inventator

Cea mai puțin utilă întrebare pe care o poți pune cuiva care lucrează de luni de zile la ceva este „merge?”. E o întrebare binară pusă unui proces care nu e binar, și primește invariabil răspunsul „nu încă”, cu tot ce vine odată cu el.

Întrebarea utilă e „ce ai aflat din asta?”. Presupune că ultima încercare a produs ceva — și, de cele mai multe ori, chiar a produs. Un martor care pune întrebarea aceasta valorează, în economia unui proiect lung, cât câteva luni de lucru.