Școala care formează inventatori

de Ileana Vlad, inventator și psiholog

Întrebarea „se poate învăța cineva să inventeze?” primește de obicei un răspuns romantic: nu, geniul e înnăscut. Răspunsul e comod pentru că nu obligă la nimic. Dacă inventatorii se nasc, școala nu are nicio responsabilitate; dacă se formează, are.

Nu propun aici o teorie. Propun o observație: în universitățile în care creația tehnică se predă ca disciplină, cu program și cu evaluare, apar inventatori. În cele în care nu se predă, apar mult mai rar, și de obicei în ciuda programei, nu datorită ei.

Trei absolvenți diferiți

O facultate tehnică formează, în realitate, trei tipuri de oameni, iar cele trei nu au nevoie de aceeași pregătire.

Inginerul de producție are nevoie să știe cum se face un lucru corect, repetabil, la scară. Aici sistemul actual funcționează bine — e exact ce știe să facă.

Inginerul creativ are nevoie de altceva: de metodă pentru problemele fără soluție cunoscută. De euristici, de exercițiul reformulării problemei, de obișnuința de a genera zece variante înainte de a alege una. Aceste lucruri nu se învață din cursurile de specialitate, pentru că acolo problemele au deja răspuns la sfârșitul manualului.

Inginerul de cercetare are nevoie de a treia combinație: metodă experimentală, capacitatea de a citi literatura, și răbdarea verificării.

Sistemul nostru îi formează pe toți trei ca și cum ar fi primul. Ceilalți doi se descurcă pe cont propriu — și mulți nu se descurcă.

Ce ar însemna, concret, o disciplină de creație tehnică

Nu un curs de „gândire creativă” cu jocuri și postituri. Ceva mult mai apropiat de un laborator:

Probleme reale, fără soluție cunoscută de profesor. Aceasta e condiția care schimbă totul, și e și cea mai greu de acceptat instituțional: profesorul nu mai e cel care știe răspunsul, ci cel care conduce căutarea.

Metodă explicită. Operațiile de flexibilizare a gândirii se predau ca orice altă tehnică, se exersează și se evaluează.

Etapa de verificare, făcută serios. Construit, măsurat, stricat. Un student care nu a văzut niciodată o idee bună murind la test nu a înțeles ce e ingineria.

Evaluare care nu pedepsește eșecul productiv. Cât timp nota se dă pe rezultatul final, nimeni nu va alege o problemă grea. Se notează parcursul: cum a fost formulată problema, câte variante s-au generat, cum s-a testat.

Partea despre ce se întâmplă după. Brevet, proprietate intelectuală, drumul de la soluție la producător. Un absolvent care nu știe ce e o cerere de brevet e un inventator dezarmat.

De ce nu se întâmplă

Nu din rea-voință. Din structură. O disciplină nouă cere ore din programa existentă, și fiecare oră are deja un titular. Cere profesori care au trecut ei înșiși prin drumul de la idee la aplicare — și aceștia sunt puțini, pentru că sistemul nu i-a răsplătit niciodată pentru asta. Și cere o formă de evaluare care nu seamănă cu examenul clasic, ceea ce complică tot ce vine după.

Sunt obstacole reale, dar sunt obstacole de organizare, nu de principiu. Ceea ce înseamnă că răspunsul la întrebarea de la început nu e „nu se poate”, ci „nu s-a hotărât nimeni”.

Ce se poate face fără reformă

Un cerc de creație tehnică, în afara programei, cu zece studenți și o problemă reală, nu are nevoie de aprobarea nimănui. Un profesor care schimbă felul în care notează un singur proiect nu are nevoie de aprobarea nimănui. Un concurs intern, un parteneriat cu o firmă locală care are o problemă nerezolvată — la fel.

Reformele mari încep, de obicei, ca lucruri mici care au funcționat destul de vizibil cât să nu mai poată fi ignorate.