Ordinul Inventatorilor și Inovatorilor Europeni
de Ileana Vlad, psiholog clinician și psihoterapeut
Am scris aici despre frica de ridicol — teama de ce vor spune ceilalți. Există însă și o rezistență care nu are nevoie de ceilalți ca să funcționeze: mintea însăși preferă ce știe deja. Și, spre deosebire de prima, aceasta nu se simte deloc ca o frică. Se simte ca judecată bună.
Un experiment cu ulcioare de apă
În anii 1940, Abraham și Edith Luchins au dat participanților o serie de probleme simple: având trei vase de capacități diferite, să măsoare o cantitate anume de apă. Primele probleme se rezolvau toate prin aceeași formulă, cam laborioasă. Apoi veneau probleme care se puteau rezolva mult mai scurt — dar și cu formula veche.
Aproape toți au continuat cu formula veche. Grupul de control, care nu exersase formula, a mers direct la soluția simplă. Iar când participanților li s-a spus, înainte de probleme, doar atât — „nu fiți orbi” — peste jumătate au trecut la soluția scurtă.
Efectul are un nume: Einstellung. Nu e prostie și nu e lene. Este ce se întâmplă cu o minte care a găsit o soluție ce merge.
Ce văd, de fapt, ochii unui expert
Merim Bilalić, Peter McLeod și Fernand Gobet au dus experimentul la șahiști. Le-au dat poziții cu două soluții: una familiară, cunoscută oricărui jucător bun, și una mai bună, dar mai puțin obișnuită. Când soluția familiară era prezentă pe tablă, performanța maeștrilor cobora la nivelul unor jucători cu trei abateri standard mai slabi. Când aceeași poziție era modificată astfel încât soluția familiară să nu mai existe, o găseau pe cea bună fără dificultate.
Partea care mi se pare cea mai importantă e ce au arătat înregistrările privirii: jucătorii continuau să se uite la câmpurile soluției familiare — în timp ce declarau, sinceri, că sunt în căutarea altor variante.
Nu mințeau. Pur și simplu nu aveau acces la ce făcea propria lor atenție.
De ce face mintea asta
Pentru că, în majoritatea situațiilor, e strategia corectă. O soluție care a mers de cinci ori are șanse bune să meargă și a șasea oară, iar căutarea alteia costă timp, efort și riscul de a greși. Mintea nu e conservatoare din prostie, ci din economie.
Problema apare când economia aceasta se aplică acolo unde nu trebuie. Iar locul unde nu trebuie este exact creația tehnică — singurul domeniu în care soluția care a mers de cinci ori e, prin definiție, soluția pe care o are deja toată lumea.
Partea care doare: experiența întărește efectul
Cu cât cunoști mai bine un domeniu, cu atât ai mai multe tipare gata formate și cu atât se activează mai repede primul. Începătorul nu are ce să i se activeze; de aceea pune uneori întrebarea pe care expertul nu o mai pune.
Nu e un argument împotriva expertizei — fără ea nu treci de etapa verificării. Este un argument pentru un obicei anume: expertul are nevoie, mai mult decât începătorul, de o procedură care să îl scoată din prima soluție.
Incertitudinea agravează totul
Un studiu al lui Jennifer Mueller, Shimul Melwani și Jack Goncalo (2012) a arătat ceva neplăcut: oamenii declară, explicit, că prețuiesc creativitatea — dar atitudinile lor implicite se inversează atunci când sunt puși într-o situație de incertitudine. Și, mai grav, prejudecata aceasta le-a scăzut capacitatea de a recunoaște o idee creativă atunci când o vedeau.
Asta explică ceva ce se vede des în comisii și consilii: ideea nouă nu e respinsă pentru că a fost cântărită și găsită slabă. E găsită slabă pentru că e nouă, într-un moment în care cel care evaluează nu suportă nesiguranța. Iar momentele de decizie sunt, prin natura lor, momente de nesiguranță.
Ce se poate face
Numește prima soluție și pune-o deoparte, în scris. „Prima care mi-a venit este X. O las aici.” Un tipar recunoscut și notat își pierde o parte din forța de atracție.
Caută a doua soluție înainte de a o evalua pe prima. Ordinea contează: dacă evaluezi întâi, a doua nu mai apare.
Avertismentul funcționează — dar dat înainte. „Nu fiți orbi” a mutat peste jumătate dintre participanți. Aceeași propoziție, spusă după ce soluția a fost aleasă, nu mai mișcă pe nimeni.
Adu pe cineva care nu cunoaște domeniul. Nu ca să rezolve, ci ca să întrebe. Întrebarea naivă e singurul instrument care ajunge sub tipar.
Când evaluezi ideea altcuiva, întreabă-te ce anume te face nesigur în acel moment. Dacă răspunsul nu are legătură cu ideea, atunci nu ideea e problema.
Două bariere, aceeași soluție
Frica de ridicol te oprește să spui ideea. Conservatorismul minții te oprește să o ai. Prima vine de la ceilalți, a doua din economia propriei gândiri. Niciuna nu se dărâmă prin voință — amândouă se subțiază prin exercițiu, și amândouă cedează în fața aceluiași lucru simplu: obiceiul de a căuta a doua soluție înainte de a te opri la prima.