Învățământul convergent-creativ

de Ileana Vlad, inventator și psiholog

A ști și a crea sunt două deprinderi diferite. Prima înseamnă a ajunge la răspunsul corect — cel care există deja și pe care cineva îl cunoaște. A doua înseamnă a produce un răspuns care nu exista.

Școala o exersează temeinic pe prima, o măsoară bine și o răsplătește consecvent. Pe a doua o presupune. Presupunerea e că un elev care a acumulat destule cunoștințe va ști, la un moment dat, să facă ceva nou cu ele. Uneori se întâmplă. De cele mai multe ori, nu.

Convergent și divergent

Gândirea convergentă adună: din mai multe informații, o singură concluzie corectă. Gândirea divergentă desface: dintr-un punct de plecare, mai multe direcții posibile, dintre care unele nu duc nicăieri.

Amândouă sunt necesare, și niciuna nu e „mai bună”. O invenție are nevoie de divergență ca să apară și de convergență ca să reziste la verificare. Problema nu e că școala predă convergența. Problema e că o predă exclusiv, doisprezece ani, și apoi ne mirăm de rezultat.

Cum se instalează dezechilibrul

Nu prin decizie. Prin mecanica evaluării.

Un răspuns convergent se corectează în trei secunde: e corect sau nu. Un răspuns divergent cere judecată, timp și asumare din partea profesorului. Într-un sistem cu treizeci de elevi în clasă și cu obligația de a justifica fiecare notă, primul tip de întrebare câștigă de fiecare dată — nu pentru că cineva a hotărât asta, ci pentru că e singurul care încape.

Elevul învață repede regula reală, care nu e scrisă nicăieri: întrebarea are un răspuns, iar sarcina ta e să-l găsești pe cel pe care îl are profesorul în minte. E o regulă excelentă pentru examene și dezastruoasă pentru orice altceva.

Ce costă asta

Costă un tip anume de om: cel care ar fi pus întrebarea la care nimeni nu se gândise. Astfel de oameni nu dispar — se retrag. Învață că întrebarea lor încurcă ora, și tac. Am scris separat despre ce se întâmplă atunci cu ei.

Iar la scara unei țări, costul se vede în locul cel mai puțin așteptat: nu în numărul de invenții, ci în numărul de oameni care nici măcar nu încearcă.

Învățământul dual convergent-creativ

Ideea nu e să înlocuim una cu cealaltă. E să le predăm pe amândouă, explicit, cu ore și cu evaluare pentru fiecare.

În practică asta înseamnă câteva lucruri modeste. Un procent din timpul fiecărei materii dedicat problemelor deschise — nu ca recreere, ci ca parte a materiei. Evaluare separată pentru cele două: nota de la exercițiul cu răspuns unic și nota de la problema fără răspuns cunoscut, ambele scrise, ambele contând. Și o convenție simplă, respectată de la grădiniță până la doctorat: întrebarea neașteptată se primește, nu se administrează.

Ce se poate face mâine

Un profesor nu poate schimba programa, dar poate schimba o oră pe săptămână. Zece minute de problemă deschisă, la care el însuși nu are răspunsul. Regula ca în primele cinci minute nimeni să nu evalueze nimic. Și obiceiul de a spune, când vine o idee ciudată, „spune-mi mai mult” în loc de „nu e asta”.

Trei lucruri mici. Dar sunt exact cele trei care lipsesc.