Obstacolele din calea creației tehnice

de Ileana Vlad, psiholog clinician și psihoterapeut

Am scris aici despre bariere care stau în om: frica de ridicol și conservatorismul minții. Există însă și obstacole care stau în afara lui, în felul în care sunt construite instituțiile și procedurile. Nu sunt mai puțin reale pentru că nu se văd, și nu au nevoie de rea-voință ca să funcționeze.

Scriu despre mecanisme, nu despre vinovați. Distincția nu e diplomație: un obstacol atribuit unei persoane dispare odată cu ea și reapare cu următoarea. Un obstacol înțeles ca mecanism se poate ocoli.

1. Bariera evaluatorului

Studiul lui Mueller, Melwani și Goncalo despre care am scris în articolul anterior arată că, sub incertitudine, aceiași oameni care declară că prețuiesc creativitatea devin mai puțin capabili să recunoască o idee creativă.

Consecința e incomodă: comisia care respinge o propunere nouă nu e neapărat ostilă. E nesigură. Iar momentul deciziei este, prin definiție, un moment de nesiguranță maximă. Sistemul cere evaluarea noutății exact în starea în care noutatea e cel mai prost evaluată.

2. Bariera criteriului

Orice sistem evaluează ce poate măsura. Se măsoară articole publicate, brevete depuse, fonduri absorbite, indicatori raportați. Toate sunt măsurabile și niciunul nu măsoară lucrul care contează: o invenție ajunsă în folosință.

Ce nu se măsoară nu are cine să apere. Un cercetător care alege să ducă o soluție până la aplicare, în loc să publice încă trei articole, face o alegere care îl costă în toate criteriile după care e evaluat. Nu e nevoie ca cineva să îl împiedice; e suficient ca nimeni să nu îl răsplătească.

3. Bariera ceasurilor diferite

Ceasul invenției și ceasul instituției merg cu viteze diferite. Un prototip are nevoie de șase luni; un ciclu de finanțare are optsprezece; un mandat are patru ani; o schimbare de curriculum, un deceniu.

Nepotrivirea e structurală, nu răuvoitoare. Dar efectul e că proiectele care cer răbdare sunt sistematic dezavantajate față de cele care încap într-un ciclu — indiferent de valoarea lor.

4. Bariera continuității

Aceasta e cea mai costisitoare și cea mai puțin discutată. Un proiect al cărui sprijin e o persoană are exact durata de viață a mandatului acelei persoane. Se reia de la zero la fiecare schimbare, cu documentație refăcută și cu aceleași argumente prezentate unor oameni noi.

De aici vine, de fapt, argumentul pentru instituții. Un ordin, o agenție, o fundație, o asociație — lucrurile acestea nu sunt birocrație în plus. Sunt încercarea de a face ca un proiect să nu depindă de cine se află în funcție. O instituție e, în esență, un mecanism prin care o idee supraviețuiește oamenilor care au avut-o.

Ce se poate face fără să aștepți schimbarea sistemului

Scrie propunerea ca să supraviețuiască susținătorului. Dacă documentul se înțelege doar cu o discuție alături, dispare odată cu discuția.

Află criteriul înainte de a depune. Nu ca să te conformezi, ci ca să știi ce anume nu va fi văzut și să spui explicit, în text, ce lipsește din grilă.

Caută omul care are problema, nu omul care are bugetul. Sunt rareori aceeași persoană, dar primul e cel care apără proiectul când al doilea ezită.

Redu incertitudinea evaluatorului. Nu prin a face ideea mai puțin nouă, ci prin a-i da ceva de care să se sprijine: un prototip care se poate atinge, un precedent din altă țară, un test la scară mică deja făcut. Bariera nu e împotriva noutății, e împotriva nesiguranței — iar nesiguranța se poate reduce fără a strica ideea.

Documentează tot. Nu pentru arhivă, ci pentru următoarea rundă, care va veni și în care vei avea nevoie să nu începi de la zero.